Forțe egale

Mama: să nu te superi că mama lui Roxi m-a ajutat să aflu despre discuția dintre tine și Roxi sau să mergi la Roxi să îi zici că eu am aflat de la mama ei.

Eu: de ce nu m-a întrebat pe mine?

Mama: eu de ce nu m-am dus la Eric să întreb de ce ai primit o broșă și am preferta să o sun pe mama lui Eric?

Eu: de ce?

Mama: este normal să discutăm între noi adulți și m-am bucurat că mama lui Roxi a venit și mi-a spus. Să discutăm cu forțe egale.

Eu: cum adică cu forțe egale?

Mama: când voi aveți o neînțelegere adultul vorbește cu adultul, copil vorbește cu copil, iar fiecare adult cu copilul lui. Fiecare își cunoaște copilul și știe cum să discute cu el, astfel încât conflictul să se micșoreze nu să devină din ce în ce mai mare.

Eu: ești sigură că se întâmplă așa?

Mama: nu sunt sigură că mereu se întâmplă așa dar măcar încercăm. Și trebuie să încercăm să fim mai toleranți și mai înțelegători. Așa cred eu din experiența mea de copil.

Eu: ți s-a întâmplat și ție?

Mama: sigur, doar și eu am fost copil. O dată un coleg de-al meu mi-a tras caietul de sub mână în timp ce scriam, iar eu încercând să mă apăr l-am înțepat cu penița de la stilou în mână. A doua zi, mama colegului m-a certat și mi-a zis că sunt mai rău decât un băiat. Acasă mama m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am povestit, dar eu în fața mamei colegului Florentin, căci așa îl cheamă, nu am scos niciun cuvânt.

Eu: de ce nu ai scos niciun cuvânt?

Mama: nu am putut. Țin minte că ea vorbea repede și tare și eu am fost surprinsă să văd că vine la mine și mă cerată. Simțeam că nu avem forțe egale: ea era mare, eu eram un copil de clasa a doua.