Despre prietenie...din nou

Eu, deschid calculatorul lui tata şi introduc parola.
Tata, mirat: ai ştiut parola?
Eu: da, tu mi-ai spus-o altă dată. ai putea să o scri undeva, ca să îmi fie şi mai uşor.
Tata: parola este un lucru care se ţine minte şi nu se spune la toată lumea.
Eu: nu o pot spune prietenilor mei de la şcoală?
Tata: nu, o poţi spune doar familiei, adică nouă şi bunicilor.
Mama: dar cine sunt prieteni tăi de la şcoală?
Eu: colegi mei.
Mama: am mai discutat că uneori prieteni îţi sunt şi colegi, dar nu toţi colegi îţi sunt prieteni şi nu toţi prieteni îţi sunt colegi.
Eu: da ştiu, că tu şi Rodica aţi fost colege dar sunteţi şi prietene.
Mama: şi nu doar cu Rodica. Am colege cu care sunt şi prietenă.
Eu: cine?
Mama: Flori, de exemplu.
Eu: când am venit la tine la servici nu am văzut-o pe Flori.
Mama: pentru că lucrează în alt sediu, dar este în aceiaşi firmă cu mine.
Eu: şi de ce nu toţi colegi sunt prieteni tăi?
Mama: pentru că nu toţi colegi mă cunosc atât de bine. Ţi-am mai spus că un prieten te cunoaşte şi ştie când să te ajute şi cu ce să te ajute fără să îi ceri şi fără să ştie pentru ce te ajută. Pur şi simplu te ajută.
Eu: cum aşa?
Mama: pur şi simplu simte şi ştie, iar atunci când greşeşti îţi atrage atenţia....de exemplu, Flori într-o zi a văzut că sunt tristă şi a doua zi a venit la mine la birou şi mi-a adus o prăjitură făcută de ea, ca să mă simt mai bine.
Eu: da, îmi aduc aminte, mi-a trims şi mie una.
Mama: exact. Şi am prietene care nu îmi sunt colege şi care ştiu ce gusturi şi preferinţe am.
Eu: da, cum sunt eu cu Lorena.
Mama: cam aşa.